luni, 10 octombrie 2011

Era singura zi din viaţa ei în care se simţea frumoasă. Îmbracată în rochia care o evantaja. Alb cu negru. Şi strălucea, pur şi simplu. Buclele îi evidenţeau ochii verzi, uşor machiaţi. Chiar şi in ziua de azi, aducăndu-şi aminte de ziua respectiva, se simte frumoasă.
Într-un fel, era în centrul atenţiei.
Cu zămbetul pe buze, tot timpul.
La intrare în biserică, a observat un baiat, îmbracat frumos, a observat ceva sclipire în ochii lui şi nu putea să înceteze să-l privească.
"E verişorul tău, Zoran. Aşa că gata cu iluzii" Îi zicea unchiul.
"Ca de obicei" se gândea ea. "Prea frumos să fie adevărat".
Şi, la un moment dat o fată. Arăta de parcă are 30 şi ceva de ani. Rece. Urătă. Îmbracată într-o rochie care nu o evantaja deloc.
Cănd le-au făcut cunoştiinţe, Zoran a vorbit în sârbeşte, ea a zămbit. A mai visat la el. Şi-a dorit să danseze cu el.
Dar el dansa cu prietena lui. Şi mai trăgea cu ochiul la verişoara lui. Iar prietena îl omora cu privirea ei rece.
Dupa aceea se mai baga pe lănga ea, "să mă înveţi şi pe mine să dansez dinastea sârbeşti" zicea.
Şi când dansa cu unchiul ei, îl privea ruşinos pe verişorul ei... dorindu-şi să-l cunoască mai bine...
Întotdeauna e aşa - cănd totul pare să fie perfect, un lucru nu se încadrează în toata povestea...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu