Cu o usoara nostalgie
de Nichita Stanescu
Cu cat se-nsera peste arborii rari,
cu atat incepeau sa lumineze mai tare
inimile noastre de hoinari,
cautatorii pietrei filozofale.
Totul trebuia sa se transforme in aur,
absolut totul:
cuvintele tale, privirile tale, aerul
prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.
Clipele erau ca niste lacuri
de campie,
si noi nu mai conteneam traversandu-le.
Ora isi punea o coroana de nori, liliachie.
TI-ADUCI AMINTE SUFLETE DE-ATUNCI, TU, GANDULE?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu