Un an fără tine.

Intr-o zi obisnuita de decembrie, când lumea părea atăt de mare şi ea atăt de mică şi neajutorată...
El se prefăcea că e un om fericit şi că are parte de tot ceea ce-şi doreşte. Dar nu-şi dădea seama că pe ea a pierdut-o de mult...
Fetiţa din ea ar mai vrea un joc. Şi încă unul, pentru a-şi demonstra că e puternică. Poate că chiar omuleţul acela a facut-o aşa.
Jucandu-se cu sentimentele ei, el descoperisera unde o doare cel mai mult. Zămbetul care strălucea pe chipul lui vorbea mai mult. Mult mai misterios decăt oricine putea să-şi imagineze.
Zămbetul acela fluiera despre durerea pe care ar vrea sa o provoce. S-ar bucura dacă ar vedea că ea sufera!
Spus - făcut.
Şi-a cules toate lacrimile într-o cutiuţă din ceramica. Şi spusese: nu am sa mai sufăr niciodata. Chiar dacă doare, am sa trec peste.
Şi în timp ce-şi picta cel mai frumos zămbet, el mai reuşea să o rânească. O făcea într-un mod deosebit.
Presupun că nici singur nu-şi putea explica.
Oare .
Prima săptămână fără el... Prima zi de vineri. Prima ploaie. Prima data pe gheţa, fără sprijinul lui.
E ca şi cănd înveţi să mergi. La început eşti nesigur, te sprijini de unele persoane. Dar până la urma îţi dai drumul. Încurajăndu-te singur.

Ai alta ieşire?
NU.

Dar te vei descurca, asta-i doar o cale spre viaţa ta de vis.
Bucură-te. Eşti speciala.

Durerea.

Era ceva destul de placut. Stateam intinsa in patul meu si ma gandeam la tine.
Am ajuns departe. Si tot imi sarea prin minte momentul de la majoratul tau.
Tot imi imaginam cum ne tineam de pana. Amintiri...
Chiar daca a trecut, se pare ca e pe aici pe undeva...
Si asa, pe moment uit care e situatia acuma.
Si mi-e bine asa. Ma mint singura, si chiar zambesc.
Umbli prin visele mele tot mai des, nu-mi dau seama ca totul trece, raman singura, incerc sa supravietuiesc... si tot ce ma tine in viata sunt amintirile, create candva... e foarte dureros.

Tristetea.

O sa-ti recunosc 2 lucruri:
Simt ca te pierd, ca te intorci si fugi de mine.
Si al doilea ar fi: ca ma doare mai mult decat m-am asteptat. Ma distruge.
Si nu mai pot sa fac lucruri simple, caci simt ca nu mai sunt intreaga.
As muri, fiindca mi se pare mai simplu.
De parca ceva in mine s-a oprit.
Si as plange, dar nu mai pot nici asta. Imi lipsesti.
Esti nepasator si asta doare cel mai mult.
Cel pe care-l iubeam cel mai mult, nu ma mai cunoaste.
Ne pierdem, dragul meu.
Eu pe tine, tu pe mine.
Si e trist. Chiar foarte trist, 2 persoane care tineau una la cealalta, or devenit doar 2 straini.

Era singura zi din viaţa ei în care se simţea frumoasă. Îmbracată în rochia care o evantaja. Alb cu negru. Şi strălucea, pur şi simplu. Buclele îi evidenţeau ochii verzi, uşor machiaţi. Chiar şi in ziua de azi, aducăndu-şi aminte de ziua respectiva, se simte frumoasă.
Într-un fel, era în centrul atenţiei.
Cu zămbetul pe buze, tot timpul.
La intrare în biserică, a observat un baiat, îmbracat frumos, a observat ceva sclipire în ochii lui şi nu putea să înceteze să-l privească.
"E verişorul tău, Zoran. Aşa că gata cu iluzii" Îi zicea unchiul.
"Ca de obicei" se gândea ea. "Prea frumos să fie adevărat".
Şi, la un moment dat o fată. Arăta de parcă are 30 şi ceva de ani. Rece. Urătă. Îmbracată într-o rochie care nu o evantaja deloc.
Cănd le-au făcut cunoştiinţe, Zoran a vorbit în sârbeşte, ea a zămbit. A mai visat la el. Şi-a dorit să danseze cu el.
Dar el dansa cu prietena lui. Şi mai trăgea cu ochiul la verişoara lui. Iar prietena îl omora cu privirea ei rece.
Dupa aceea se mai baga pe lănga ea, "să mă înveţi şi pe mine să dansez dinastea sârbeşti" zicea.
Şi când dansa cu unchiul ei, îl privea ruşinos pe verişorul ei... dorindu-şi să-l cunoască mai bine...
Întotdeauna e aşa - cănd totul pare să fie perfect, un lucru nu se încadrează în toata povestea...

Tu, numai tu...

Din când în când, închid ochii, şi gândurile mele zboara...
Îmi trec prin gând momentele frumoase pe care le petreceam cu tine, şi nu pot să mă trezesc că în căteva zile vei fii aici, o sa pot să te ating, să te privesc în fiecare zi. Să plâng şi să râd, depinde de situaţie.
După ce mi-ai recunoscut ce simţi, parcă viaţa e mai simplă, am început să privesc cea mai frumoasa partea a vieţii.
Să te privesc pe tine. Şi e atăt de draguţ sentimentul acela... era "chimie" la prima vedere. Şi în ziua de azi, pot spune că te iubesc. Iubesc tot ce face parte din tine.

"Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren..."

Octavian Paler

"I was cryin' just to get you, now I'm dyin', 'coz I let you"

Şi cea mai buna prietena mea zice: Orice e în regula şi e ok, numai să nu ai regrete.
Şi n-am ştiut, până nu-l pierdusem. Dar cum se întampla? Doamne, iarta-mă, dar dacă iubeşti, n-ai cum sa-ţi pierzi şansa.
Din pacate, pare se că e posibil. HEI! Traim în realitate, secolul XXI, nu trăim în filme.
Nu întotdeauna, şi nu fiecare poveste are un sfârşit fericit, cu lacrimile care curg de fericire.
Căteodata ne sacrificăm, trăim cu o dragoste pura, care se naşte în noi, se dezvolta.. dar asta nu înseamna că neaparat vom trăi pănă la adânci bătrăneţe cu persoana iubita.